Când durerea te lucrează pe la spate
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/can ... -la-spate/
Julius Constantinescu
Diferenţele dintre o durere de spate lombară şi, prin urmare, cât se poate de serioasă şi una rebelă provocată de nervul sciatic sunt semnificative. În primul rând, o durere cumsecade de spate te împiedică să te ridici dimineaţa din pat. Cunoaşteţi, probabil, eforturile supraomeneşti de a te răsturna pe o parte, încercând să te agăţi de marginea patului şi să te foloseşti disperat chiar şi de o pernă, doar pentru a te înălţa cu un centimetru; cum îţi muţi centrul de greutate în vreo şase locuri până reuşeşti să te ridici în patru labe, precum şi alte proceduri complexe, care-ţi pot lua chiar şi o oră. Dimpotrivă, suferindul de dureri rebele ale nervului sciatic se trezeşte plin de viaţă, vioi şi optimist. Va azvârli plapuma şi va sări din pat cu uşurinţă - abia când va atinge pământul îl va fulgera o durere violentă în coapsă; piciorul de sprijin îi va ceda şi, din cauza avântului, se va repezi ca berbecul cu capul în podea.
Suferindul de dureri atroce de spate se va aşeza cu greutate pe tron, potrivindu-se cu grijă deasupra lui şi prăvălindu-se peste colac. Se va ridica şi mai greu, ţinându-se de chiuvetă. Cel care e deranjat doar de dureri sporadice nu va avea probleme cu mersul la toaletă; singurul incident ar putea surveni în momentul în care se ridică - din nou, piciorul de sprijin poate ceda, caz în care nu-i rămâne decât să spere că ţeasta, bine antrenată în impactul repetat cu podeaua, va rezista şi maşinii de spălat.
Dacă te doare rău spatele, poţi să uiţi de maşină. Dacă, în schimb, te supără uşor nervul sciatic, şofatul nu e o problemă - din când în când, ai putea simţi cel mult o uşoară paralizie a piciorului. Dacă ajută Dumnezeu, n-o să fie piciorul de frână. Si, mai ales, nu în curbe.
În fine, mersul pe jos: suferindul de dureri groaznice va ieşi din casă doar dacă este neapărat necesar. Va merge cu paşi mărunţi, târâind uşor picioarele după el, sub privirile înţelegătoare ale trecătorilor, care îl vor crede handicapat. Omul deranjat de dureri sciatice rebele poate parcurge pe jos distanţe apreciabile, în condiţii absolut normale. Doar uneori – când trece prin dreptul unei staţii de autobuz aglomerate, într-un magazin sau la intrarea în sala de cinema, când toată lumea se uită la el -, durerea îl va fulgera din fund până-n talpă, făcându-l să ţopăie brusc, să-şi azvârle picioarele în sus cu o mişcare de french can-can şi, într-o încercare disperată de a-şi păstra echilibrul, să-şi mişte braţele în mod spasmodic. Unii, mai răi la suflet, vor râde; alţii, mai miloşi, vor clătina din cap: „Sărăcul, aşa băiat tânăr şi epileptic…”.
Rubrica lui Julius
Moderator: grup_moderatori
Re: Rubrica lui Julius
FREE TATA
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/free-tata/
Julius Constantinescu
Acum, când înţeleg mai bine democraţia, când sunt familiarizat cu normele juridice europene, iar drepturile omului înseamnă mult pentru mine, simt nevoia să mă autodenunţ (bineînţeles, ştiu şi că faptele s-au prescris între timp): pe la începutul anilor ’90, împreună cu tata, am sechestrat, i-am răpit libertatea, am molestat şi am supus torturii psihice un hoţ (mă rog, pe vremea aia se chema că am pus mâna pe el şi i-am dat omorul).
Într-o seară, pe la vreo 10, în timp ce ne uitam la televizor, sună cineva la uşă. „Nea Costică”, zice vecinul care sunase, „vezi că e cineva la tine pe balcon”. Aveam două balcoane şi am ţâşnit instantaneu, eu spre un balcon şi tata spre celălalt. Deschid uşa, hoţul sare peste balustradă şi o şterge în stânga - fix în braţele lu’ tata, care sărise şi el din balcon şi-l aştepta după colţ. Eram student pe vremea aia şi hoţul, când sărise din balcon, nu lăsase hainele din mână: aveam blugii ăia buni, evazaţi, tricoul cu Doors şi geaca meseriaşă cu „Celelalte Cuvinte” la uscat, le luase pe toate. În timp ce tata îi dădea la pateu, eu îi căram şuturi în spate (dacă voi ştiaţi că hipioţii sunt împotriva violenţei, încercaţi mai întâi, de pildă, să-i luaţi unuia vodca de sub nas). După ce i-am dat omorul, a sunat tata la poliţie. La faţa locului, poliţistul i-a citit cetăţeanului hoţ drepturile (mi se pare că avea dreptul să nu spună nimic şi să-şi ferească faţa), apoi a tăbărât cu [cenzurat] pe el, să se-nveţe minte altădată să mai fure din casele oamenilor la ora aia, când începea serialul lui preferat, „Jack şi grăsanul”.
La sfârşit, toţi eram morţi de oboseală: eu, tata şi poliţistul de cât dăduserăm, hoţul de cât primise. „Ce facem, dom’ şef, cu ăsta?”, l-a întrebat poliţistul pe tata, scărpinându-se sub caschetă. S-a uitat tata la hoţ, l-a întrebat de unde e, i-a ţinut puţină morală şi i-a făcut semn poliţistului să-l lase în plata Domnului: „Dă-l încolo de amărât, se bucura la un chilot şi-un tricou…”. După care am plecat fiecare la treburile lui fără prea multă vorbă, pentru că, pe vremea aia, hoţul era hoţ, păgubaşul - păgubaş, iar poliţistul încă mai era puţin miliţian.
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/free-tata/
Julius Constantinescu
Acum, când înţeleg mai bine democraţia, când sunt familiarizat cu normele juridice europene, iar drepturile omului înseamnă mult pentru mine, simt nevoia să mă autodenunţ (bineînţeles, ştiu şi că faptele s-au prescris între timp): pe la începutul anilor ’90, împreună cu tata, am sechestrat, i-am răpit libertatea, am molestat şi am supus torturii psihice un hoţ (mă rog, pe vremea aia se chema că am pus mâna pe el şi i-am dat omorul).
Într-o seară, pe la vreo 10, în timp ce ne uitam la televizor, sună cineva la uşă. „Nea Costică”, zice vecinul care sunase, „vezi că e cineva la tine pe balcon”. Aveam două balcoane şi am ţâşnit instantaneu, eu spre un balcon şi tata spre celălalt. Deschid uşa, hoţul sare peste balustradă şi o şterge în stânga - fix în braţele lu’ tata, care sărise şi el din balcon şi-l aştepta după colţ. Eram student pe vremea aia şi hoţul, când sărise din balcon, nu lăsase hainele din mână: aveam blugii ăia buni, evazaţi, tricoul cu Doors şi geaca meseriaşă cu „Celelalte Cuvinte” la uscat, le luase pe toate. În timp ce tata îi dădea la pateu, eu îi căram şuturi în spate (dacă voi ştiaţi că hipioţii sunt împotriva violenţei, încercaţi mai întâi, de pildă, să-i luaţi unuia vodca de sub nas). După ce i-am dat omorul, a sunat tata la poliţie. La faţa locului, poliţistul i-a citit cetăţeanului hoţ drepturile (mi se pare că avea dreptul să nu spună nimic şi să-şi ferească faţa), apoi a tăbărât cu [cenzurat] pe el, să se-nveţe minte altădată să mai fure din casele oamenilor la ora aia, când începea serialul lui preferat, „Jack şi grăsanul”.
La sfârşit, toţi eram morţi de oboseală: eu, tata şi poliţistul de cât dăduserăm, hoţul de cât primise. „Ce facem, dom’ şef, cu ăsta?”, l-a întrebat poliţistul pe tata, scărpinându-se sub caschetă. S-a uitat tata la hoţ, l-a întrebat de unde e, i-a ţinut puţină morală şi i-a făcut semn poliţistului să-l lase în plata Domnului: „Dă-l încolo de amărât, se bucura la un chilot şi-un tricou…”. După care am plecat fiecare la treburile lui fără prea multă vorbă, pentru că, pe vremea aia, hoţul era hoţ, păgubaşul - păgubaş, iar poliţistul încă mai era puţin miliţian.
Re: Rubrica lui Julius
Prejudecăţi despre mitici
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pre ... re-mitici/
Julius Constantinescu & Radu Pircă
Unul dintre primele lucruri pe care le învaţă orice persoană născută în afara Bucureştiului, ca mine, despre bucureşteni (mitici, Miticus vulgaris, ca să folosesc denumirea ştiinţifică), este că aceştia se strigă între ei “şefu’!”. Convins de adevărul acestei teorii, non-miticul abia mutat la Bucureşti strigă pe toată lumea “şefu’!” timp de vreo două-trei săptămîni, pînă cînd îşi dă seama că niciun bucureştean nu vorbeşte aşa şi că a spune “şefu’!” în capitală e ca şi cum ai încerca să convingi pe cineva că eşti new-yorkez 100% în timp ce porţi un tricou pe care scrie “Born in Lehliu Gară”.
Singura categorie de bucureşteni care spun tot timpul “şefu’!” sînt taximetriştii, care, luînd mai tot timpul non-mitici de la gară, încearcă probabil să se conformeze aşteptărilor acestora. În opinia taximetriştilor, dacă nu spui la fiecare frază “şefu’!”, non-miticul o să-şi închipuie că nu e în Bucureşti ci, din greşeală, a coborît din personalul de Olteniţa în Paris sau în Beijing. În plus, ăsta este şi un mijloc sigur de a-ţi da seama de unde e pasagerul: dacă se încruntă cînd îl strigi “şefu’!”, indiferent dacă e negru sau are ochii oblici, sigur e mitic şi nu poţi să-l păcăleşti plimbîndu-l juma’ de oraş. Dacă, însă, zîmbeşte bucuros, înseamnă că va descoperi rapid că drumul de la Gara de Nord pînă la Piaţa Matache durează niţel mai mult de cinci minute, presupune străbaterea cartierelor Militari, Drumul Taberei, Ferentari, Rahova şi Berceni, “pentru a ocoli aglomeraţia din centru”, şi costă suficient cît să-şi ia taximetristul un Audi A4 (asta dacă e de treabă şi nu face şi un mic ocol şi prin Titan şi Pantelimon).
Amicul meu Radu Pircă s-a trezit acum cîteva zile strigat “şefu’!” de o bătrînică din Piaţa Sudului cu care se tîrguia pe nişte legături de mărar (amicul m-a rugat să precizez că se dusese să facă piaţa din proprie iniţiativă şi nu împins de nevastă). R. P. şi-a dat seama că dacă face cea mai mică greşeală – zîmbeşte bucuros că i s-a spus “şefu’!”, vorbeşte cu accent sau nu poate indica cu precizie cîte metrouri schimbi ca să ajungi de la Sudului la 1 Mai – legătura de mărar va costa brusc cît portiera maşinii lui Irinel. S-a căznit să pară cît mai bucureştean şi, zice el, a reuşit: trei legături l-au costat doar 20.000 de lei.
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pre ... re-mitici/
Julius Constantinescu & Radu Pircă
Unul dintre primele lucruri pe care le învaţă orice persoană născută în afara Bucureştiului, ca mine, despre bucureşteni (mitici, Miticus vulgaris, ca să folosesc denumirea ştiinţifică), este că aceştia se strigă între ei “şefu’!”. Convins de adevărul acestei teorii, non-miticul abia mutat la Bucureşti strigă pe toată lumea “şefu’!” timp de vreo două-trei săptămîni, pînă cînd îşi dă seama că niciun bucureştean nu vorbeşte aşa şi că a spune “şefu’!” în capitală e ca şi cum ai încerca să convingi pe cineva că eşti new-yorkez 100% în timp ce porţi un tricou pe care scrie “Born in Lehliu Gară”.
Singura categorie de bucureşteni care spun tot timpul “şefu’!” sînt taximetriştii, care, luînd mai tot timpul non-mitici de la gară, încearcă probabil să se conformeze aşteptărilor acestora. În opinia taximetriştilor, dacă nu spui la fiecare frază “şefu’!”, non-miticul o să-şi închipuie că nu e în Bucureşti ci, din greşeală, a coborît din personalul de Olteniţa în Paris sau în Beijing. În plus, ăsta este şi un mijloc sigur de a-ţi da seama de unde e pasagerul: dacă se încruntă cînd îl strigi “şefu’!”, indiferent dacă e negru sau are ochii oblici, sigur e mitic şi nu poţi să-l păcăleşti plimbîndu-l juma’ de oraş. Dacă, însă, zîmbeşte bucuros, înseamnă că va descoperi rapid că drumul de la Gara de Nord pînă la Piaţa Matache durează niţel mai mult de cinci minute, presupune străbaterea cartierelor Militari, Drumul Taberei, Ferentari, Rahova şi Berceni, “pentru a ocoli aglomeraţia din centru”, şi costă suficient cît să-şi ia taximetristul un Audi A4 (asta dacă e de treabă şi nu face şi un mic ocol şi prin Titan şi Pantelimon).
Amicul meu Radu Pircă s-a trezit acum cîteva zile strigat “şefu’!” de o bătrînică din Piaţa Sudului cu care se tîrguia pe nişte legături de mărar (amicul m-a rugat să precizez că se dusese să facă piaţa din proprie iniţiativă şi nu împins de nevastă). R. P. şi-a dat seama că dacă face cea mai mică greşeală – zîmbeşte bucuros că i s-a spus “şefu’!”, vorbeşte cu accent sau nu poate indica cu precizie cîte metrouri schimbi ca să ajungi de la Sudului la 1 Mai – legătura de mărar va costa brusc cît portiera maşinii lui Irinel. S-a căznit să pară cît mai bucureştean şi, zice el, a reuşit: trei legături l-au costat doar 20.000 de lei.
Re: Rubrica lui Julius
Una bucată tataie
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/una-bucata-tataie/
Julius Constantinescu
Duminică după-amiază, sub soarele călduţ de primăvară, lumea se scurgea alene pe bulevardul Basarabia din Bucureşti. La o trecere de pietoni, un taximetrist frînează brusc şi reuşeşte să evite un tip care sărise din tramvai direct în stradă. În spatele taxiului se propteşte un Fiat Albea galben, nou-nouţ. Taximetristul, un bătrînel liniştit, coboară şi-şi evaluează cu calm paguba: afară de masca îndoită, nu pare a fi păţit nimic. În schimb, Fiatul nu mai e deloc nou-nouţ: are capota făcută armonică, iar pompa de benzină probabil praf – sub maşină se formează imediat o băltoacă de benzină. Tipa de la volan coboară distrusă, iar tipul din dreapta ei e nevoit să se proptească serios cu umărul în uşă ca s-o poată deschide.
Atmosfera e neobişnuit de calmă: taximetristul nu-i reproşează nimic femeii, nimeni nu uzează de expresii şofereşti, iar mamele celor doi protagonişti nu sînt invocate defel.
Toată această scenă, atît de banală, n-a reuşit să atragă decît un singur spectator: un tip înalt, cu ochelari, care abia ieşise din parc şi se îndrepta agale, cu mîinile-n buzunar, spre intersecţia de la Muncii. Tipul s-a oprit pe bordură, în dreptul taxiului, şi a început să se holbeze fără nici o reţinere; faptul că nimeni nu avea nevoie de el nu l-a deranjat cîtuşi de puţin. S-a uitat plin de interes la taximetru, s-a lăsat pe vine, să vadă dacă există avarii mai puţin evidente şi a clătinat din cap, în sensul că da, chestiile astea se întîmplă. După ce a trecut în revistă starea tehnică a taxiului, şi-a îndreptat atenţia spre Fiat. A clătinat din nou din cap, deşi nu a comunicat nimănui concluziile la care ajunsese. Vreun sfert de oră, s-a plimbat de la o maşină la alta, cu mîinile la spate, ca un adevărat profesor Baltazar al accidentelor uşoare; în cele din urmă, fără să scoată un singur cuvînt, s-a îndepărtat la fel de agale precum venise, cu umerii apăsaţi de rezultatele expertizelor tehnice pe care le făcuse.
Ei bine, acest pensionar ceva mai tînăr, acest gură-cască de duminică, acest profesionist al privitului eram chiar eu! De cîteva zile, mă frămînt întruna şi nu reuşesc să-mi răspund la cîteva întrebări: ce dracu’ căutam acolo? Cum de nu mi-a fost jenă nici măcar o secundă? O să devin un bătrînel odios, care tîrîie toată ziua după el o sacoşă şi cască gura ori de cîte ori i se iveşte ocazia? O să ma intereseze în curînd cu cît se vînd măslinele la Medgidia?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/una-bucata-tataie/
Julius Constantinescu
Duminică după-amiază, sub soarele călduţ de primăvară, lumea se scurgea alene pe bulevardul Basarabia din Bucureşti. La o trecere de pietoni, un taximetrist frînează brusc şi reuşeşte să evite un tip care sărise din tramvai direct în stradă. În spatele taxiului se propteşte un Fiat Albea galben, nou-nouţ. Taximetristul, un bătrînel liniştit, coboară şi-şi evaluează cu calm paguba: afară de masca îndoită, nu pare a fi păţit nimic. În schimb, Fiatul nu mai e deloc nou-nouţ: are capota făcută armonică, iar pompa de benzină probabil praf – sub maşină se formează imediat o băltoacă de benzină. Tipa de la volan coboară distrusă, iar tipul din dreapta ei e nevoit să se proptească serios cu umărul în uşă ca s-o poată deschide.
Atmosfera e neobişnuit de calmă: taximetristul nu-i reproşează nimic femeii, nimeni nu uzează de expresii şofereşti, iar mamele celor doi protagonişti nu sînt invocate defel.
Toată această scenă, atît de banală, n-a reuşit să atragă decît un singur spectator: un tip înalt, cu ochelari, care abia ieşise din parc şi se îndrepta agale, cu mîinile-n buzunar, spre intersecţia de la Muncii. Tipul s-a oprit pe bordură, în dreptul taxiului, şi a început să se holbeze fără nici o reţinere; faptul că nimeni nu avea nevoie de el nu l-a deranjat cîtuşi de puţin. S-a uitat plin de interes la taximetru, s-a lăsat pe vine, să vadă dacă există avarii mai puţin evidente şi a clătinat din cap, în sensul că da, chestiile astea se întîmplă. După ce a trecut în revistă starea tehnică a taxiului, şi-a îndreptat atenţia spre Fiat. A clătinat din nou din cap, deşi nu a comunicat nimănui concluziile la care ajunsese. Vreun sfert de oră, s-a plimbat de la o maşină la alta, cu mîinile la spate, ca un adevărat profesor Baltazar al accidentelor uşoare; în cele din urmă, fără să scoată un singur cuvînt, s-a îndepărtat la fel de agale precum venise, cu umerii apăsaţi de rezultatele expertizelor tehnice pe care le făcuse.
Ei bine, acest pensionar ceva mai tînăr, acest gură-cască de duminică, acest profesionist al privitului eram chiar eu! De cîteva zile, mă frămînt întruna şi nu reuşesc să-mi răspund la cîteva întrebări: ce dracu’ căutam acolo? Cum de nu mi-a fost jenă nici măcar o secundă? O să devin un bătrînel odios, care tîrîie toată ziua după el o sacoşă şi cască gura ori de cîte ori i se iveşte ocazia? O să ma intereseze în curînd cu cît se vînd măslinele la Medgidia?
Re: Rubrica lui Julius
Un dar aparte
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/un-dar-aparte/
Julius Constantinescu
Ghicitoarea Viorica, adevărata nepoată a bunică-sii, avea un dar al ghicitului cu totul special: le ghicea pe idioate imediat ce-i treceau pragul.
De asemenea, prin harul său, Viorica putea ghici că toate femeile bine înţolite care veneau la ea visau la un bărbat frumos, deştept, atent şi cu bani. Odată stabilită chestia asta, ghicitoarei Viorica nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să le indice când şi unde îl vor întâlni pe acest bărbat special (se ştie că bărbaţii frumoşi, deştepţi şi cu bani se dau în vânt după proaste care merg la ghicitoare).
În timp ce plângeau amândouă de fericirea ce avea s-o lovească pe clientă, ghicitoarea Viorica îşi scotea cu un gest afectat batista şi, după ce pişa delicat ochii-n ea, o punea pe masă. “Hai, fata mamii, pune ceva în batistă, să-ţi descânt”, o îndemna Viorica. După ce femeia, destul de lipsită de imaginaţie, punea nişte bani, Viorica o mustra părinteşte: “Pune şi bijuteriile. Ce, vrei să dai peste vreun sărăntoc?”.
Evident ca nimeni nu vroia asta; prin urmare, femeile îşi scoteau inelele, cerceii şi brăţările la descântat. Odată puse toate bijuteriile în batistă, ghicitoarea Viorica făcea un nod, descânta conţinutul, apoi îi dădea femeii bastista, spunându-i să nu care cumva să-i defacă nodul până a doua zi, caz în care vraja se rupe şi, Doamne fereşte, rămâne dracu’ nemăritată.
Femeile fiind însă, din fire, mai nerăbdătoare, cele mai multe cliente nu puteau să reziste o zi întreagă fără să desfacă batista. În mod firesc, vraja se rupea imediat şi, pe lângă faptul că nu le mai lua nimeni, banii şi bijuteriile din batistă se transformau în pietricele.
------------------------------------
Păcatul trufiei la geniile malefice
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pac ... -malefice/
Radu Pircă & Julius Constantinescu
Unul dintre cele mai enervante lucruri in filme (precizăm că aici ne referim în special la filmele difuzate de canalele româneşti, asta ca să vă facem curioşi si să citiţi textul până la capăt ca să vedeţi ce ne-ar putea enerva la nişte filme aşa bune) este acela că personajul negativ, geniul malefic, îşi dezvăluie întotdeauna planurile în faţa eroului pozitiv, fiind absolut sigur că acesta nu are cum să le împiedice. De fiecare dată când Bruce Willis (l-am ales ca exemplu de erou pozitiv pe Bruce Willis pentru că a jucat în mai multe filme decât Iisus, plus că a făcut mai mult bine omenirii) îl întreabă pe ticălos cam care i-ar fi planurile de viitor, geniul malefic nu pierde nici o ocazie să le expună pe larg, permiţându-i astfel chiar şi unuia ca Bruce (de data asta l-am ales ca exemplu pentru că e mai puţin inteligent decât Elmer, Porky Pig şi chiar decât căpitanul Panait) să le dejoace foarte simplu.
Grea trebuie să fie viaţa de geniu malefic, în condiţiile astea. Dacă se suie în autobuz fără bilet, ticălosul nostru, în loc să stea cu frica-n sân, trage un râs diabolic şi strigă cât poate de tare, să-l audă toţi pasagerii: „Este absolut imposibil ca nişte bieţi controlori să stea în calea planurilor mele! Voi merge până la ultima staţie fără bilet şi, ca să le arăt cât îi dispreţuiesc, o să mă aşez şi pe locurile pentru pensionari, ca nici măcar să nu-i pot vedea dacă urcă în maşină!”. Dacă vrea să chiulească o zi de la serviciu, geniul malefic îşi sună şeful şi-i spune: „Am decis să vă mint că am o boală incurabilă care mă va ţine cel puţin două zile la pat, deşi mie de fapt mi-e lene să vin la lucru şi vreau să zac în pat până la 12”. Când vine acasă băut la 2 noaptea, urlă ca să fie sigur că-şi trezeşte consoarta: „Nevastă-mea n-o să-şi dea seama niciodată că mirosul ăsta de bere vine de la cele douăşpe halbe pe care le-am băut cu băieţii, iar rujul de pe guler e al secretarei! O să o mint că m-a ţinut bestia de şef la lucru până la ora asta! Nu e omeneşte posibil să-şi dea seama că o păcălesc!” (de fapt, dată fiind discuţia anterioară cu şeful, ţinutul la lucru până la 2 noaptea n-ar fi complet absurd). Dacă ticălosul nostru iese cu o tipă în oraş (da, ştiu că am zis că avea nevastă, dar dacă recitiţi fraza anterioară, vă veţi da seama că mariajele geniilor malefice nu sunt tocmai trainice), după ce-i ia fetei un suc şi un profiterol răcneşte, ca să-l audă toată cofetăria: „Acum, că te-am păcălit cum că aş fi un tip drăguţ şi stilat, o să te invit la mine acasă, o să chem un taxi de pe telefonul mobil, ca să te impresionez, deşi mai am credit pe cartelă fix pentru un apel, după care o să încui uşa şi o să te seduc!” (nu ştiu dacă aţi observat că geniile malefice nu folosesc niciodată obscenităţi, spre deosebire de personajele pozitive, care zic „fuck” la fiecare trei cuvinte).
În condiţiile astea, nu e mai bine să fii om cinstit decât să fii un ticălos? Spre deosebire de ticăloşi, oamenii cinstiţi fac blatul cu succes, n-au probleme să chiulească de la muncă şi nici să-şi păcălească consoartele că au avut de terminat o lucrare la serviciu. Cred că, de fapt, cei mai mari ticăloşi pe lumea asta sunt oameni cinstiţi.
---------------------------
Cum mi-am mulţumit mai târziu
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cum ... ai-tarziu/
Julius Constantinescu
Într-o seară, sună cineva la uşă. Deschid şi, în loc de Claudia Schiffer, cum se întâmplă de obicei, dau peste un bătrânel cu ochelari, uşor adus de spate. “Mersi mult, mă!”, îmi zice moşul, printre dinţi. “Mersi mult!”. Mă gândesc c-o fi scăpat de la nebuni, aşa că-l iau uşor: “Nu vă supăraţi, da’ cine sunteţi?”. “Nu mă recunoşti, nu?”, zice bătrânul. “Păi, nu”. “Eu sunt tu peste 30 de ani. Sunt moş Julache”. Mă înmoi. “Ia te uită ce tip de treabă am devenit”, îmi spun în gând. “Am bătut atâta drum doar ca să-mi mulţumesc”. Mă invit înăuntru şi întreb, cabotin: “Am ales bine fondul de pensii, nu?”. “Excelent”. După care, până să-mi dau seama ce se petrece, îmi croieşte un baston în cap. Încerc să mă feresc, dar moş Constantinescu ridică din nou bastonul şi se dezlănţuie, cu o vioiciune greu de bănuit la vârsta lui: “De ce n-ai plecat, mă, din România, când ai avut ocazia? Ce-ai crezut, imbecilule, c-o să pot trăi din pensia aia privată ca un belfer? Poate-ţi închipui că mă plimb prin toată lumea, cu aparatul foto atârnat de gât”. Şi jap, cu bastonul. “Stai, mă, nu mai da!”, urlu. “Ai înnebunit? Îmi spargi ochelarii”. Moş Julache mă fixează pe sub fundurile lui de borcan, prinse cu elastic, şi-mi zice, cu scârbă: “Taci din gură, canalie! N-ai fost în stare să faci nimic toată viaţa, ai trăit din salariu. Ţi-a plăcut să scrii la ziar. Ce să-ţi spun, mare scriitor ai ajuns! De ce nu te-ai apucat, mă, de afaceri? Ratatule!”.
Îmi ies din pepeni, îl apuc de guler şi-i fac vânt pe scări: “Auzi, mă, în loc să vii într-un Mercedes, să-mi arunci un pumn de bani şi să-mi zici: “Ia d-aci, Julică, trăieşte-ţi şi tu liniştit tinereţile”, vii să mă freci la melodie cu problemele tale. Am destule pe cap, tu îmi mai lipseai. Hai, la revedere!”. Şi-i trântesc uşa-n nas. În timp ce coboară scările, moş Constantinescu se răzbună, urlând, ca să fie sigur că-l aud: “Cretinule, Craiova n-o să mai câştige niciodată campionatul!”.
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/un-dar-aparte/
Julius Constantinescu
Ghicitoarea Viorica, adevărata nepoată a bunică-sii, avea un dar al ghicitului cu totul special: le ghicea pe idioate imediat ce-i treceau pragul.
De asemenea, prin harul său, Viorica putea ghici că toate femeile bine înţolite care veneau la ea visau la un bărbat frumos, deştept, atent şi cu bani. Odată stabilită chestia asta, ghicitoarei Viorica nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să le indice când şi unde îl vor întâlni pe acest bărbat special (se ştie că bărbaţii frumoşi, deştepţi şi cu bani se dau în vânt după proaste care merg la ghicitoare).
În timp ce plângeau amândouă de fericirea ce avea s-o lovească pe clientă, ghicitoarea Viorica îşi scotea cu un gest afectat batista şi, după ce pişa delicat ochii-n ea, o punea pe masă. “Hai, fata mamii, pune ceva în batistă, să-ţi descânt”, o îndemna Viorica. După ce femeia, destul de lipsită de imaginaţie, punea nişte bani, Viorica o mustra părinteşte: “Pune şi bijuteriile. Ce, vrei să dai peste vreun sărăntoc?”.
Evident ca nimeni nu vroia asta; prin urmare, femeile îşi scoteau inelele, cerceii şi brăţările la descântat. Odată puse toate bijuteriile în batistă, ghicitoarea Viorica făcea un nod, descânta conţinutul, apoi îi dădea femeii bastista, spunându-i să nu care cumva să-i defacă nodul până a doua zi, caz în care vraja se rupe şi, Doamne fereşte, rămâne dracu’ nemăritată.
Femeile fiind însă, din fire, mai nerăbdătoare, cele mai multe cliente nu puteau să reziste o zi întreagă fără să desfacă batista. În mod firesc, vraja se rupea imediat şi, pe lângă faptul că nu le mai lua nimeni, banii şi bijuteriile din batistă se transformau în pietricele.
------------------------------------
Păcatul trufiei la geniile malefice
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pac ... -malefice/
Radu Pircă & Julius Constantinescu
Unul dintre cele mai enervante lucruri in filme (precizăm că aici ne referim în special la filmele difuzate de canalele româneşti, asta ca să vă facem curioşi si să citiţi textul până la capăt ca să vedeţi ce ne-ar putea enerva la nişte filme aşa bune) este acela că personajul negativ, geniul malefic, îşi dezvăluie întotdeauna planurile în faţa eroului pozitiv, fiind absolut sigur că acesta nu are cum să le împiedice. De fiecare dată când Bruce Willis (l-am ales ca exemplu de erou pozitiv pe Bruce Willis pentru că a jucat în mai multe filme decât Iisus, plus că a făcut mai mult bine omenirii) îl întreabă pe ticălos cam care i-ar fi planurile de viitor, geniul malefic nu pierde nici o ocazie să le expună pe larg, permiţându-i astfel chiar şi unuia ca Bruce (de data asta l-am ales ca exemplu pentru că e mai puţin inteligent decât Elmer, Porky Pig şi chiar decât căpitanul Panait) să le dejoace foarte simplu.
Grea trebuie să fie viaţa de geniu malefic, în condiţiile astea. Dacă se suie în autobuz fără bilet, ticălosul nostru, în loc să stea cu frica-n sân, trage un râs diabolic şi strigă cât poate de tare, să-l audă toţi pasagerii: „Este absolut imposibil ca nişte bieţi controlori să stea în calea planurilor mele! Voi merge până la ultima staţie fără bilet şi, ca să le arăt cât îi dispreţuiesc, o să mă aşez şi pe locurile pentru pensionari, ca nici măcar să nu-i pot vedea dacă urcă în maşină!”. Dacă vrea să chiulească o zi de la serviciu, geniul malefic îşi sună şeful şi-i spune: „Am decis să vă mint că am o boală incurabilă care mă va ţine cel puţin două zile la pat, deşi mie de fapt mi-e lene să vin la lucru şi vreau să zac în pat până la 12”. Când vine acasă băut la 2 noaptea, urlă ca să fie sigur că-şi trezeşte consoarta: „Nevastă-mea n-o să-şi dea seama niciodată că mirosul ăsta de bere vine de la cele douăşpe halbe pe care le-am băut cu băieţii, iar rujul de pe guler e al secretarei! O să o mint că m-a ţinut bestia de şef la lucru până la ora asta! Nu e omeneşte posibil să-şi dea seama că o păcălesc!” (de fapt, dată fiind discuţia anterioară cu şeful, ţinutul la lucru până la 2 noaptea n-ar fi complet absurd). Dacă ticălosul nostru iese cu o tipă în oraş (da, ştiu că am zis că avea nevastă, dar dacă recitiţi fraza anterioară, vă veţi da seama că mariajele geniilor malefice nu sunt tocmai trainice), după ce-i ia fetei un suc şi un profiterol răcneşte, ca să-l audă toată cofetăria: „Acum, că te-am păcălit cum că aş fi un tip drăguţ şi stilat, o să te invit la mine acasă, o să chem un taxi de pe telefonul mobil, ca să te impresionez, deşi mai am credit pe cartelă fix pentru un apel, după care o să încui uşa şi o să te seduc!” (nu ştiu dacă aţi observat că geniile malefice nu folosesc niciodată obscenităţi, spre deosebire de personajele pozitive, care zic „fuck” la fiecare trei cuvinte).
În condiţiile astea, nu e mai bine să fii om cinstit decât să fii un ticălos? Spre deosebire de ticăloşi, oamenii cinstiţi fac blatul cu succes, n-au probleme să chiulească de la muncă şi nici să-şi păcălească consoartele că au avut de terminat o lucrare la serviciu. Cred că, de fapt, cei mai mari ticăloşi pe lumea asta sunt oameni cinstiţi.
---------------------------
Cum mi-am mulţumit mai târziu
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cum ... ai-tarziu/
Julius Constantinescu
Într-o seară, sună cineva la uşă. Deschid şi, în loc de Claudia Schiffer, cum se întâmplă de obicei, dau peste un bătrânel cu ochelari, uşor adus de spate. “Mersi mult, mă!”, îmi zice moşul, printre dinţi. “Mersi mult!”. Mă gândesc c-o fi scăpat de la nebuni, aşa că-l iau uşor: “Nu vă supăraţi, da’ cine sunteţi?”. “Nu mă recunoşti, nu?”, zice bătrânul. “Păi, nu”. “Eu sunt tu peste 30 de ani. Sunt moş Julache”. Mă înmoi. “Ia te uită ce tip de treabă am devenit”, îmi spun în gând. “Am bătut atâta drum doar ca să-mi mulţumesc”. Mă invit înăuntru şi întreb, cabotin: “Am ales bine fondul de pensii, nu?”. “Excelent”. După care, până să-mi dau seama ce se petrece, îmi croieşte un baston în cap. Încerc să mă feresc, dar moş Constantinescu ridică din nou bastonul şi se dezlănţuie, cu o vioiciune greu de bănuit la vârsta lui: “De ce n-ai plecat, mă, din România, când ai avut ocazia? Ce-ai crezut, imbecilule, c-o să pot trăi din pensia aia privată ca un belfer? Poate-ţi închipui că mă plimb prin toată lumea, cu aparatul foto atârnat de gât”. Şi jap, cu bastonul. “Stai, mă, nu mai da!”, urlu. “Ai înnebunit? Îmi spargi ochelarii”. Moş Julache mă fixează pe sub fundurile lui de borcan, prinse cu elastic, şi-mi zice, cu scârbă: “Taci din gură, canalie! N-ai fost în stare să faci nimic toată viaţa, ai trăit din salariu. Ţi-a plăcut să scrii la ziar. Ce să-ţi spun, mare scriitor ai ajuns! De ce nu te-ai apucat, mă, de afaceri? Ratatule!”.
Îmi ies din pepeni, îl apuc de guler şi-i fac vânt pe scări: “Auzi, mă, în loc să vii într-un Mercedes, să-mi arunci un pumn de bani şi să-mi zici: “Ia d-aci, Julică, trăieşte-ţi şi tu liniştit tinereţile”, vii să mă freci la melodie cu problemele tale. Am destule pe cap, tu îmi mai lipseai. Hai, la revedere!”. Şi-i trântesc uşa-n nas. În timp ce coboară scările, moş Constantinescu se răzbună, urlând, ca să fie sigur că-l aud: “Cretinule, Craiova n-o să mai câştige niciodată campionatul!”.
Re: Rubrica lui Julius
23 aprilie 1616 - Moare Miguel de Cervantes. A luptat in batalia navala de la Lepanto si, in urma ranilor, si-a pierdut bratul sting. Patru ani mai tirziu, Cervantes este capturat de pirati si tinut in sclavie timp de cinci ani . Intors in sfirsit acasa, Cervantes se confrunta cu drama veteranilor care nu se pot reintegra in societate, fiind nevoit, ca sa poata supravietui, sa faca diverse munci nedemne de un soldat, cum ar fi aceea sa scrie carti foarte bune.
---------------
Procesul lui Iisus: justiţie sau abuz ordinar?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pro ... z-ordinar/
Julius Constantinescu
Să ne întoarcem puţin în timp, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a împăratului Tiberius, şi să ne imaginăm cum ar fi arătat cazul Iisus la “Sinteza Zilei”.
În primul rînd – fără să se pronunţe asupra vinovăţiei lui Iisus, asta fiind treaba justiţiei -, Victor Ciutacu ar fi condamnat circul de prost gust din Grădina Ghetsimani: “Poate-mi explică şi mie cineva de ce era nevoie de circul ăsta, să salţi omul în toiul nopţii cu arhiereii, cu toată mulţimea aia înarmată cu săbii şi ciomege. Mîncase omul seara, băuse cu tovarăşii lui, şi tu-l salţi ca pe ultimul infractor. Păi ăştia-s infractorii din ţara asta, domnule Gîdea? Ce pericol social reprezintă Iisus din Nazareth? A făcut vreun rău cuiva, sau mă înşală pe mine memoria?”.
Valentin Stan, normal, ar fi şters pe jos cu Pilat din Pont: “Ce avem noi aici, domnu’ Gîdea? Păi vă spun eu ce avem: avem o gravă încălcare a protocoalelor internaţionale. De cînd îşi permite un procurator roman să lase poporul evreu să judece pe cineva care a încălcat – atenţie, domnule Gîdea! – legislaţia şi anume romană? Aud? Domnule Tiberius, aveţi cumva ştiinţă de ceea ce face angajatul dumneavoastră, procuratorul Iudeii? Nu? Foarte rău, domnule Tiberius, mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră! Cum e posibil ca, în timp ce Iisus este crucificat, un infractor cunoscut ca Barabas să scape chiar de sub nasul autorităţilor romane? E inadmisibil ca, în secolul I, să se întîmple aşa ceva într-un imperiu care se pretinde a fi sclavagist!”.
În fine, Mugur Ciuvică ar fi analizat dedesubturile Învierii lui Iisus: “Aşadar, a fost un proces, iar vineri Iisus a murit pe cruce. Pînă aici, lucrurile sînt clare, nu vreau să comentez eu decizia justiţiei, că nu e domeniul meu, v-a spus domnul Stan destule. Ce vreau să arăt eu? Duminică, după spusele mai multor martori, domnul Iisus învie. Să vedem însă şi cine este acest domn Iisus din Nazareth: este fiul lui Dumnezeu, chiar domnia sa a recunoscut în mod public. Şi atunci, nu pot să nu mă întreb de ce oamenii obişnuiţi, atunci cînd mor, mor, iar domnul Iisus e cît se poate de viu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat? Este evident pentru toată lumea cred că Dumnezeu a făcut uz de puterea pe care o deţine pentru a-l învia pe fiul său. Domnule Gîdea, este o sfidare la adresa cetăţenilor de rînd! Cine se crede acest Dumnezeu şi cum îşi permite el să se situeze deasupra oamenilor obişnuiţi?”.
După care, la 11 şi ceva, ar fi urmat Mircea Badea, care ne-ar fi spus că îl înjură în forum tot felul de cretini, ne-ar fi povestit cum a bătut el odată doi pretorieni şmecheri care se legaseră de gagică-sa şi ne-ar fi spus că nu, el nu crede în poveşti de-astea cu Iisus pentru că, dacă ai o problemă, nu te-ajută absolut nimeni. Şi i-ar fi rugat frumos pe ăştia care cred în Dumnezeu să nu se mai uite la emisiunea lui, că el nu face emisiuni pentru naivi care pun botul la vrăjeală de-asta ieftină cu iubire.
---------------
Procesul lui Iisus: justiţie sau abuz ordinar?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/pro ... z-ordinar/
Julius Constantinescu
Să ne întoarcem puţin în timp, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a împăratului Tiberius, şi să ne imaginăm cum ar fi arătat cazul Iisus la “Sinteza Zilei”.
În primul rînd – fără să se pronunţe asupra vinovăţiei lui Iisus, asta fiind treaba justiţiei -, Victor Ciutacu ar fi condamnat circul de prost gust din Grădina Ghetsimani: “Poate-mi explică şi mie cineva de ce era nevoie de circul ăsta, să salţi omul în toiul nopţii cu arhiereii, cu toată mulţimea aia înarmată cu săbii şi ciomege. Mîncase omul seara, băuse cu tovarăşii lui, şi tu-l salţi ca pe ultimul infractor. Păi ăştia-s infractorii din ţara asta, domnule Gîdea? Ce pericol social reprezintă Iisus din Nazareth? A făcut vreun rău cuiva, sau mă înşală pe mine memoria?”.
Valentin Stan, normal, ar fi şters pe jos cu Pilat din Pont: “Ce avem noi aici, domnu’ Gîdea? Păi vă spun eu ce avem: avem o gravă încălcare a protocoalelor internaţionale. De cînd îşi permite un procurator roman să lase poporul evreu să judece pe cineva care a încălcat – atenţie, domnule Gîdea! – legislaţia şi anume romană? Aud? Domnule Tiberius, aveţi cumva ştiinţă de ceea ce face angajatul dumneavoastră, procuratorul Iudeii? Nu? Foarte rău, domnule Tiberius, mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră! Cum e posibil ca, în timp ce Iisus este crucificat, un infractor cunoscut ca Barabas să scape chiar de sub nasul autorităţilor romane? E inadmisibil ca, în secolul I, să se întîmple aşa ceva într-un imperiu care se pretinde a fi sclavagist!”.
În fine, Mugur Ciuvică ar fi analizat dedesubturile Învierii lui Iisus: “Aşadar, a fost un proces, iar vineri Iisus a murit pe cruce. Pînă aici, lucrurile sînt clare, nu vreau să comentez eu decizia justiţiei, că nu e domeniul meu, v-a spus domnul Stan destule. Ce vreau să arăt eu? Duminică, după spusele mai multor martori, domnul Iisus învie. Să vedem însă şi cine este acest domn Iisus din Nazareth: este fiul lui Dumnezeu, chiar domnia sa a recunoscut în mod public. Şi atunci, nu pot să nu mă întreb de ce oamenii obişnuiţi, atunci cînd mor, mor, iar domnul Iisus e cît se poate de viu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat? Este evident pentru toată lumea cred că Dumnezeu a făcut uz de puterea pe care o deţine pentru a-l învia pe fiul său. Domnule Gîdea, este o sfidare la adresa cetăţenilor de rînd! Cine se crede acest Dumnezeu şi cum îşi permite el să se situeze deasupra oamenilor obişnuiţi?”.
După care, la 11 şi ceva, ar fi urmat Mircea Badea, care ne-ar fi spus că îl înjură în forum tot felul de cretini, ne-ar fi povestit cum a bătut el odată doi pretorieni şmecheri care se legaseră de gagică-sa şi ne-ar fi spus că nu, el nu crede în poveşti de-astea cu Iisus pentru că, dacă ai o problemă, nu te-ajută absolut nimeni. Şi i-ar fi rugat frumos pe ăştia care cred în Dumnezeu să nu se mai uite la emisiunea lui, că el nu face emisiuni pentru naivi care pun botul la vrăjeală de-asta ieftină cu iubire.
Re: Rubrica lui Julius
24 aprilie 1970 Este lansat primul satelit chinez. Lansarea decurge fara incidente majore, cu exceptia faptului ca satelitului i se dezlipeste putin talpa.
-------------------
Sunt sănătos, dar mă tratez
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/sun ... ma-tratez/
Julius Constantinescu
Când au apărut la televizor reclamele la Prostamol, am realizat cu groază că merg mult prea des la toaletă. Prin urmare, m-am dus la cel mai bun specialist din Bucureşti, şeful clinicii de urologie a unui spital foarte bun: “Doctore, salvează-mă! Sunt atât de tânăr!”. Omul m-a privit cu neîncredere, mi-a făcut un control, m-a pus să-mi fac un set complet de analize şi, la sfarşit, m-a asigurat că n-am absolut nimic. Nu m-am lăsat păcălit şi l-am sunat pe cel care mă trimisese la reputatul urolog: “Băi, dă-mi pe altcineva, nu mă mai trimite la toţi ageamiii”. Pe un ger de minus 15 grade, m-am târât la spitalul Panduri, unde mă aşteptau doi profesori universitari (cazul meu era atât de grav, încât nu mă mai puteam lăsa pe mâna unui singur specialist; trebuia să lucrez cu comisii). Cu toate că venisem cu pijamalele, m-au trimis acasă, spunându-mi că n-am nici pe dracu’ (am părăsit spitalul Panduri dărâmat, fiind convins că sunt în fază terminală şi că m-au trimis să mor acasă). Am dus boala cu demnitate până anul ăsta, când am hotărât că e timpul să-mi fac un nou control. Doctorul ăsta m-a trimis fără multe menajamente la psihiatru, dar, evident, nu m-am dus.
De-a lungul vremii, am mai suferit de TBC (am suflet de artist), de cardiopatie ischemică (habar n-am ce e, dar are multă lume), de trei hernii (se ştie că tipii care se joacă toată ziua pe calculator pretinzând că scriu sunt predispuşi spre hernie), de malarie (când au dat la ştiri că au apărut ţânţari Anofel în Bucureşti), ba chiar, citind la un moment dat într-o carte că ciuma bubonică poate reveni după sute de ani, n-am găsit om mai potrivit ca mine care s-o readucă în actualitate.
Momentan, sufăr de hepatită B - cică un milion de români suferă de această boală. Simptomele mi s-au părut imediat familiare: am ficatul mărit şi o stare de oboseală cronică. Toată seara, mi-am pipăit cu îngrijorare ficatul (a doua zi, am aflat că ficatul e pe partea cealaltă). Cât despre oboseala cronică, unii specialişti sunt de părere că sufăr de o formă benignă, cunoscută şi sub numele popular de lene.
-------------------
Sunt sănătos, dar mă tratez
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/sun ... ma-tratez/
Julius Constantinescu
Când au apărut la televizor reclamele la Prostamol, am realizat cu groază că merg mult prea des la toaletă. Prin urmare, m-am dus la cel mai bun specialist din Bucureşti, şeful clinicii de urologie a unui spital foarte bun: “Doctore, salvează-mă! Sunt atât de tânăr!”. Omul m-a privit cu neîncredere, mi-a făcut un control, m-a pus să-mi fac un set complet de analize şi, la sfarşit, m-a asigurat că n-am absolut nimic. Nu m-am lăsat păcălit şi l-am sunat pe cel care mă trimisese la reputatul urolog: “Băi, dă-mi pe altcineva, nu mă mai trimite la toţi ageamiii”. Pe un ger de minus 15 grade, m-am târât la spitalul Panduri, unde mă aşteptau doi profesori universitari (cazul meu era atât de grav, încât nu mă mai puteam lăsa pe mâna unui singur specialist; trebuia să lucrez cu comisii). Cu toate că venisem cu pijamalele, m-au trimis acasă, spunându-mi că n-am nici pe dracu’ (am părăsit spitalul Panduri dărâmat, fiind convins că sunt în fază terminală şi că m-au trimis să mor acasă). Am dus boala cu demnitate până anul ăsta, când am hotărât că e timpul să-mi fac un nou control. Doctorul ăsta m-a trimis fără multe menajamente la psihiatru, dar, evident, nu m-am dus.
De-a lungul vremii, am mai suferit de TBC (am suflet de artist), de cardiopatie ischemică (habar n-am ce e, dar are multă lume), de trei hernii (se ştie că tipii care se joacă toată ziua pe calculator pretinzând că scriu sunt predispuşi spre hernie), de malarie (când au dat la ştiri că au apărut ţânţari Anofel în Bucureşti), ba chiar, citind la un moment dat într-o carte că ciuma bubonică poate reveni după sute de ani, n-am găsit om mai potrivit ca mine care s-o readucă în actualitate.
Momentan, sufăr de hepatită B - cică un milion de români suferă de această boală. Simptomele mi s-au părut imediat familiare: am ficatul mărit şi o stare de oboseală cronică. Toată seara, mi-am pipăit cu îngrijorare ficatul (a doua zi, am aflat că ficatul e pe partea cealaltă). Cât despre oboseala cronică, unii specialişti sunt de părere că sufăr de o formă benignă, cunoscută şi sub numele popular de lene.
Re: Rubrica lui Julius
27 aprilie 1985 - Coca-Cola anunta schimbarea retetei de producere, intrucit chimia facea progrese remarcabile si se descoperisera deja mai multe elemente chimice noi cu proprietati racoritoare.
-----------------------------------
Un burlac convins
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/un-burlac-convins/
Julius Constantinescu
Fănel T. avea 25 de ani şi nici un gînd de însurătoare. De la o vreme, însă, pe Fănel îl bătea la cap sî se-nsoare nu numai tac-su, ci şi vecină-su Gheorghe M. – care ţinea atît de mult ca Fănel să se aşeze la casa lui o dată în calitate de vecin, iar a doua, pentru c-o lăsase gravida pe fie-sa. Fănel nu era însă sensibil la argumente de-astea, tăindu-i-o scurt lui Gheorghe: “Lasă-mă, bre, în pace, că nu mă-nsor. Io cu fata lu’ matale avem orizonturi aspiraţionale complet diferite. S-o iau ca să ce? După un an, să eşuăm în incomunicabilitate?”. “În ce, mă?”, a căscat Gheorghe ochii. “Vezi, mai eşti şi ţăran prost…”, s-a scîrbit Fănel.
Din cauza faptului că Fănel nu vroia s-o ia pe fie-sa de nevastă, Gheorghe era mai mereu mîhnit (sau beat, cum se mai spune în mediul rural). Vineri, după ce consumase o cantitate considerabilă de alcool, Gheorghe plecase de la cîrciumă mîhnit mort. S-a oprit la poarta lui Fănel şi a început să-l strige: “Fănele, ia hai, tată, pîn’ la poartă, că vreau să-ţi spun ceva”. Ştiind că-l poate domina verbal la orice oră, Fănel a ieşit încrezător, abia la poartă aflînd că Gheorghe îşi luase şi grebla cu el, ca argument în plus. “Ia zi, mă”, îl întreba Gheorghe, croindu-l cu grebla, “cum e cu incomunicabilitatea? Văzuşi la căminu’ cultural filmele alea ale lu’ Michelangelo Antonioni şi-ţi păru că semeni cu Marcello Mastroianni? Zi, mă, ‘tu-ţi incomunicabilitatea mă-tii!”. “Hai, bre, m-ai chemat aci să-mi faci cronică de film sau ai să-mi zici ceva serios?”, l-a luat Fănel din nou peste picior. “Mă, de fapt vroiam să-ţi spun că-mi pare bine că n-ai luat-o pe fie-mea de nevastă”. “De ce, bre?”. “Păi”, i-a răspuns Gheorghe, ridicînd grebla, “cam în trei minute de-acu’ încolo ar fi fost văduvă”.
-----------------------------------
Un burlac convins
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/un-burlac-convins/
Julius Constantinescu
Fănel T. avea 25 de ani şi nici un gînd de însurătoare. De la o vreme, însă, pe Fănel îl bătea la cap sî se-nsoare nu numai tac-su, ci şi vecină-su Gheorghe M. – care ţinea atît de mult ca Fănel să se aşeze la casa lui o dată în calitate de vecin, iar a doua, pentru c-o lăsase gravida pe fie-sa. Fănel nu era însă sensibil la argumente de-astea, tăindu-i-o scurt lui Gheorghe: “Lasă-mă, bre, în pace, că nu mă-nsor. Io cu fata lu’ matale avem orizonturi aspiraţionale complet diferite. S-o iau ca să ce? După un an, să eşuăm în incomunicabilitate?”. “În ce, mă?”, a căscat Gheorghe ochii. “Vezi, mai eşti şi ţăran prost…”, s-a scîrbit Fănel.
Din cauza faptului că Fănel nu vroia s-o ia pe fie-sa de nevastă, Gheorghe era mai mereu mîhnit (sau beat, cum se mai spune în mediul rural). Vineri, după ce consumase o cantitate considerabilă de alcool, Gheorghe plecase de la cîrciumă mîhnit mort. S-a oprit la poarta lui Fănel şi a început să-l strige: “Fănele, ia hai, tată, pîn’ la poartă, că vreau să-ţi spun ceva”. Ştiind că-l poate domina verbal la orice oră, Fănel a ieşit încrezător, abia la poartă aflînd că Gheorghe îşi luase şi grebla cu el, ca argument în plus. “Ia zi, mă”, îl întreba Gheorghe, croindu-l cu grebla, “cum e cu incomunicabilitatea? Văzuşi la căminu’ cultural filmele alea ale lu’ Michelangelo Antonioni şi-ţi păru că semeni cu Marcello Mastroianni? Zi, mă, ‘tu-ţi incomunicabilitatea mă-tii!”. “Hai, bre, m-ai chemat aci să-mi faci cronică de film sau ai să-mi zici ceva serios?”, l-a luat Fănel din nou peste picior. “Mă, de fapt vroiam să-ţi spun că-mi pare bine că n-ai luat-o pe fie-mea de nevastă”. “De ce, bre?”. “Păi”, i-a răspuns Gheorghe, ridicînd grebla, “cam în trei minute de-acu’ încolo ar fi fost văduvă”.
Re: Rubrica lui Julius
28 aprilie 1945 - Musolini si Clara Petacci, amanta sa, sint capturati de partizani si executati. Apoi, partizanii ii spinzura cu capul in jos in piata publica, unde italienii pot sa-i scuipe, sa arunce in ei cu diverse chestii si sa le spuna ca mare noroc au ca sint morti deja, ca altfel vedeau ei pe dracu`.
-------------------
Dansul, dansul, e normal la vîrsta mea?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/dan ... irsta-mea/
Julius Constantinescu
Vineri seara, ca să fiu cool, am dus-o pe sor-mea aia mică într-un club, să ne bestializăm tinereşte. Înăuntru, oamenii se uitau cu milă la ea: “Săraca, a venit cu tac-su, n-o lasă singură…”. Iar nici un băiat de vîrsta ei nu se înghesuia s-o invite la dans, de frică să nu-l iau de guler şi să-l silesc s-o ia de nevastă dacă a dansat cu ea.
La un moment dat, cît sînt eu de pensionar, tot m-a furat ritmul. Am început bîţîindu-mă discret; apoi, am încercat o figură mai complexă, care-mi ieşea magistral în liceu, la discotecă, şi încet, încet mi-am dat drumul: aruncam din mîini şi din picioare cu o dezinvoltură admirabilă, ţopăiam plin de vitalitate, dansam nebuneşte.
Exact cînd mă spărgeam mai tare în figuri, mă bate cineva pe spate. Era nervul sciatic: “Ce faci, mă?”. Mă întorc pe jumătate şi-i arunc peste umăr: “Bine, dansez”. Nervul sciatic rîde de se prăpădeşte: “Hai să mori tu!”. După care mă prinde de fund, mă ţine strîns şi-mi zice în bătaie de joc: “Haide, mă dansează, ce faci?”. Rămăsesem cu mîna stîngă deasupra capului, bătînd energic aerul cu ea, în timp ce cu dreapta mă ţineam de şale. Nervul sciatic se distra demenţial dîndu-mi drumul cîteva secunde şi apucîndu-mă din nou, iar eu eram săream ca o maimuţă curentată, spre deliciul asistenţei, convinsă că numărul cu tataie intră în preţul biletului.
Am trecut printre trupurile tinere care se zbînţuiau vesele pe ritmul muzicii, tîrîndu-mi piciorul ţeapăn după mine spre ieşire ca un bătrîn lup de mare scrijelind podeaua cîrciumilor din port cu ciotul său de lemn, el, care odinioară înfruntase furtuni cumplite, tăiase în bucăţi şi aruncase în mare piraţi temuţi, despre care se spunea că sînt fii ai Diavolului însuşi, şi văzuse cu ochii lui locuri a căror existenţă era în general pusă la îndoială.
Afară, ploaia îşi lăsa stropii dolofani pe ochelarii mei; un vînt nemilos mă înfăşurase în giulgiul lui rece şi, aşa şchiop şi chior cum eram, mă gîndeam că nu aş fi bine primit nici măcar la ceaiurile dansante de la azilul de bătrîni, că le stric oamenilor tot cheful. Cît despre Revelionul pensionarilor de la Vanghelie, mai mult mi-aş face sînge rău să le văd pe toate bunăciunile plecînd cu tinereii ăia de 60 de ani, frivoli şi plini de viaţă…
PS: Si-a luat Petreanu bicicleta. Daca-l gasiti zacand pe marginea drumului, asteptati sosirea ambulantei fara sa il miscati din loc, pentru ca ar putea avea coloana rupta.
-------------------
Dansul, dansul, e normal la vîrsta mea?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/dan ... irsta-mea/
Julius Constantinescu
Vineri seara, ca să fiu cool, am dus-o pe sor-mea aia mică într-un club, să ne bestializăm tinereşte. Înăuntru, oamenii se uitau cu milă la ea: “Săraca, a venit cu tac-su, n-o lasă singură…”. Iar nici un băiat de vîrsta ei nu se înghesuia s-o invite la dans, de frică să nu-l iau de guler şi să-l silesc s-o ia de nevastă dacă a dansat cu ea.
La un moment dat, cît sînt eu de pensionar, tot m-a furat ritmul. Am început bîţîindu-mă discret; apoi, am încercat o figură mai complexă, care-mi ieşea magistral în liceu, la discotecă, şi încet, încet mi-am dat drumul: aruncam din mîini şi din picioare cu o dezinvoltură admirabilă, ţopăiam plin de vitalitate, dansam nebuneşte.
Exact cînd mă spărgeam mai tare în figuri, mă bate cineva pe spate. Era nervul sciatic: “Ce faci, mă?”. Mă întorc pe jumătate şi-i arunc peste umăr: “Bine, dansez”. Nervul sciatic rîde de se prăpădeşte: “Hai să mori tu!”. După care mă prinde de fund, mă ţine strîns şi-mi zice în bătaie de joc: “Haide, mă dansează, ce faci?”. Rămăsesem cu mîna stîngă deasupra capului, bătînd energic aerul cu ea, în timp ce cu dreapta mă ţineam de şale. Nervul sciatic se distra demenţial dîndu-mi drumul cîteva secunde şi apucîndu-mă din nou, iar eu eram săream ca o maimuţă curentată, spre deliciul asistenţei, convinsă că numărul cu tataie intră în preţul biletului.
Am trecut printre trupurile tinere care se zbînţuiau vesele pe ritmul muzicii, tîrîndu-mi piciorul ţeapăn după mine spre ieşire ca un bătrîn lup de mare scrijelind podeaua cîrciumilor din port cu ciotul său de lemn, el, care odinioară înfruntase furtuni cumplite, tăiase în bucăţi şi aruncase în mare piraţi temuţi, despre care se spunea că sînt fii ai Diavolului însuşi, şi văzuse cu ochii lui locuri a căror existenţă era în general pusă la îndoială.
Afară, ploaia îşi lăsa stropii dolofani pe ochelarii mei; un vînt nemilos mă înfăşurase în giulgiul lui rece şi, aşa şchiop şi chior cum eram, mă gîndeam că nu aş fi bine primit nici măcar la ceaiurile dansante de la azilul de bătrîni, că le stric oamenilor tot cheful. Cît despre Revelionul pensionarilor de la Vanghelie, mai mult mi-aş face sînge rău să le văd pe toate bunăciunile plecînd cu tinereii ăia de 60 de ani, frivoli şi plini de viaţă…
PS: Si-a luat Petreanu bicicleta. Daca-l gasiti zacand pe marginea drumului, asteptati sosirea ambulantei fara sa il miscati din loc, pentru ca ar putea avea coloana rupta.
Re: Rubrica lui Julius
29 aprilie 1945 - La doar o zi dupa ce s-a insurat, Adolf Hitler realizeaza ca viata lui s-a terminat si se sinucide.
-------------------
Corporatişti din toate ţările, uniţi-vă!
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cor ... -uniti-va/
Julius Constantinescu
1-mai
În caz că vă gîndiţi că vecinul dumneavoastră de la 3 care creşte găini pe balcon şi face grătar în spatele blocului e primul ţăran mutat la oraş, vă înşelaţi. În fapt, ţăranii au început să migreze masiv la oraş în a doua jumătate a secolului XIX, şi nu ca să-şi ia Dacie şi s-o tureze toată ziua în faţa blocului sau ca să dea găuri în perete cu bormaşina la 7 dimineaţa, ci de foame. Trebuie spus că, pe vremea aia, la oraş nu erau nici apartamentele confort 2 din Militari, nici OTV sau televiziunea Favorit, şi nici posturi de bodyguard nu prea se scoteau la concurs; în schimb, oraşul gemea de capitalişti veroşi, lipsiţi de cea mai mică urmă de omenie, cărora priveliştea mulţimii lihnite de foame care aştepta la poarta fabricii le mîngîia sufletul mic şi negru (sentiment încercat şi astăzi de investitorii italieni din judeţul Suceava, atunci cînd soseşte un lot nou de muncitori chinezi). Abundenţa de muncitori dispuşi să lucreze 14 ore pe zi pentru un salariu de mizerie a scurtat considerabil durata interviurilor de angajare, care se rezumau, în principiu, la o singură frază: “Dacă nu-ţi convine, mai sînt sute care aşteaptă afară” (atitudine păstrată pînă în zilele noastre, probabil că ştiţi).
Pentru a-şi asigura loialitatea angajaţilor (bineînţeles că puteau să angajeze alţii în locul lor, dar capitaliştii nu se dădeau în vînt să cheltuie bani calificînd alţi muncitori), patronii au construit în jurul fabricilor locuinţe pentru muncitori cu chirie subvenţionată (în fond, era o locuinţă insalubră prezentată drept un favor pe care ţi-l face patronul, aşa cum băncile de astăzi îţi oferă discount la dobînzile uriaşe pe care ţi le pretind). Oraşele-uzină nu ofereau, desigur, asistenţă medicală sau şcoli pentru copiii muncitorilor, iar în caz că erai dat afară nu doar că nu primeai niciun ban, dar trebuia să pleci şi din casă, îngroşînd rîndurile lumpenproletariatului de pe străzi.
În anul 1872, 100.000 de muncitori americani au demonstrat la New York, cerînd reducerea timpului de lucru la 8 ore. Pe 1 mai 1886, sute de mii de lucrători protestează pe tot teritoriul Statelor Unite împotriva regimului de muncă, pentru prima oară în istorie 35.000 de muncitori cîştigînd dreptul la ziua de muncă de 8 ore (fără reducerea salariului, în caz că ne citesc şi oligarhi). Iar în 1889, lucrările Internaţionalei a II-a, desfăşurate la Paris, adoptă o rezoluţie prin care ziua de 1 Mai devine Ziua internaţională a muncitorilor.
O sută şi ceva de ani mai tîrziu, lumea se înghesuie să lucreze cîte 14 ore pe zi la multinaţionale, pentru că încă sînt sute de oameni la poartă care abia aşteaptă să le ia locul. Păi de-aia am murit noi în ’886, mă?
PS: Ştiu că aici ar fi trebuit să fie un text haios, dar l-am scris intenţionat fără poante pentru a protesta împotriva exploatării de către patronul ziarului, care, fiind complet lipsit de scrupule, pretinde să scriu 5 texte bune pe săptămînă.
-------------------
Corporatişti din toate ţările, uniţi-vă!
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cor ... -uniti-va/
Julius Constantinescu
1-mai
În caz că vă gîndiţi că vecinul dumneavoastră de la 3 care creşte găini pe balcon şi face grătar în spatele blocului e primul ţăran mutat la oraş, vă înşelaţi. În fapt, ţăranii au început să migreze masiv la oraş în a doua jumătate a secolului XIX, şi nu ca să-şi ia Dacie şi s-o tureze toată ziua în faţa blocului sau ca să dea găuri în perete cu bormaşina la 7 dimineaţa, ci de foame. Trebuie spus că, pe vremea aia, la oraş nu erau nici apartamentele confort 2 din Militari, nici OTV sau televiziunea Favorit, şi nici posturi de bodyguard nu prea se scoteau la concurs; în schimb, oraşul gemea de capitalişti veroşi, lipsiţi de cea mai mică urmă de omenie, cărora priveliştea mulţimii lihnite de foame care aştepta la poarta fabricii le mîngîia sufletul mic şi negru (sentiment încercat şi astăzi de investitorii italieni din judeţul Suceava, atunci cînd soseşte un lot nou de muncitori chinezi). Abundenţa de muncitori dispuşi să lucreze 14 ore pe zi pentru un salariu de mizerie a scurtat considerabil durata interviurilor de angajare, care se rezumau, în principiu, la o singură frază: “Dacă nu-ţi convine, mai sînt sute care aşteaptă afară” (atitudine păstrată pînă în zilele noastre, probabil că ştiţi).
Pentru a-şi asigura loialitatea angajaţilor (bineînţeles că puteau să angajeze alţii în locul lor, dar capitaliştii nu se dădeau în vînt să cheltuie bani calificînd alţi muncitori), patronii au construit în jurul fabricilor locuinţe pentru muncitori cu chirie subvenţionată (în fond, era o locuinţă insalubră prezentată drept un favor pe care ţi-l face patronul, aşa cum băncile de astăzi îţi oferă discount la dobînzile uriaşe pe care ţi le pretind). Oraşele-uzină nu ofereau, desigur, asistenţă medicală sau şcoli pentru copiii muncitorilor, iar în caz că erai dat afară nu doar că nu primeai niciun ban, dar trebuia să pleci şi din casă, îngroşînd rîndurile lumpenproletariatului de pe străzi.
În anul 1872, 100.000 de muncitori americani au demonstrat la New York, cerînd reducerea timpului de lucru la 8 ore. Pe 1 mai 1886, sute de mii de lucrători protestează pe tot teritoriul Statelor Unite împotriva regimului de muncă, pentru prima oară în istorie 35.000 de muncitori cîştigînd dreptul la ziua de muncă de 8 ore (fără reducerea salariului, în caz că ne citesc şi oligarhi). Iar în 1889, lucrările Internaţionalei a II-a, desfăşurate la Paris, adoptă o rezoluţie prin care ziua de 1 Mai devine Ziua internaţională a muncitorilor.
O sută şi ceva de ani mai tîrziu, lumea se înghesuie să lucreze cîte 14 ore pe zi la multinaţionale, pentru că încă sînt sute de oameni la poartă care abia aşteaptă să le ia locul. Păi de-aia am murit noi în ’886, mă?
PS: Ştiu că aici ar fi trebuit să fie un text haios, dar l-am scris intenţionat fără poante pentru a protesta împotriva exploatării de către patronul ziarului, care, fiind complet lipsit de scrupule, pretinde să scriu 5 texte bune pe săptămînă.
Re: Rubrica lui Julius
Atunci am devenit comunist
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/atu ... -comunist/
Julius Constantinescu
Eram mai demult undeva la dracu-n praznic, printr-un desert pe undeva, cea mai apropiata asezare omeneasca era la un miliard de kilometri, si si-acolo mi se pare ca stateau olteni. Mi se facuse de-o tigara ca de-un titlu al Universitatii si mai aveam un singur bat prapadit de chibrit, era o chestiune de viata si de moarte sa-l aprind din prima, ca altfel aveam sa mai fumez abia peste un miliard de kilometri. Scot o tigara, o bag in gura, scot si chibritul si ma intorc cu spatele impotriva vintului. Astept sa se domoleasca vintul, ma uit la chibrit si ma concentrez, constient ca am o singura sansa. Oh, Forta fie cu mine! Vintul se domoleste, mina porneste fara sa ezite, batul loveste catranul cu viteza ideala, sub unghiul ideal, fosforul scapara, flacara pilpiie o milionime de secunda, se stinge si, in milionimea urmatoare de secunda, irumpe triumfatoare. Danseaza vesela pe batul de chibrit, oxigenul ii da aripi, iar eu sint in al noualea cer, pentru ca, poate pentru prima oara in viata mea, reusesc sa fac ceva ca lumea. Astept ca flacara sa ajunga la maturitate, o ridic cu grija si trag cu sete din tigara. Tigara se aprinde, pufai cu vigoare, iar gura mi se umple de un fum inecacios, de cauciuc ars. Horcai, scuip tigara din gura, in timp ce ochii ma ustura ingrozitor si lacrimez. Concentrat pe chibrit, imi pusesem tigara invers; cind mi-am revenit, totul era pierdut: batul zacea mort in praful alburiu, flacara se stinsese pentru vecie. Gitul ma intepa groaznic si in gura aveam un gust salciu.
Mi-era o sete cumplita si cea mai apropiata asezare omeneasca era la un miliard de kilometri, si si-acolo mi se pare ca stateau olteni. Inaintam cu greutate prin desert, tenisii mi se transformasera in bocanci, inotam prin aerul cald si dens, ochii imi iesisera din cap si respiram sulf, nu aer. Si-atunci am avut un miraj: am vazut o piscina cu apa albastra ca emblema Universitatii, din care tocmai iesea Claudia Schiffer (deliram clar, ca n-avea nici sutien). Si-a scuturat parul, si l-a sters cu un prosop si s-a asezat pe un sezlong, linga un tip care avea o multime de chibrituri si pufaia dintr-un trabuc. Tragea un fum, arunca trabucul cu un gest plin de aroganta, iar apoi isi aprindea altul.
Atunci am devenit comunist. Pentru ca nu mi pare normal ca unul sa aiba atitea, iar altul, saracul, sa nu stie nici sa-si bage tigara in gura.
------------------------------
Simţul proprietăţii la ţăranul de bloc
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/sim ... l-de-bloc/
Julius Constantinescu
Îmi lăsasem maşina pe o alee dintre blocuri, lipită de gard, în rînd cu alte maşini. Pe la 11 seara, pică acasă şi proprietarul trotuarului, vede că i-am ocupat locul (îl cîştigase prin luptă, dezumflînd cauciucuri şi ridicînd cu vitejie ştergătoare) şi mă blochează parcînd în dreptul meu, recte în mijlocul aleii. Apoi pleacă acasă, că era şi proprietarul aleii.
Peste cîteva minute (eu eram călare pe geam, că muream de curiozitate), apare o maşină. Claxonează ce claxonează, dar proprietarul domeniului public refuză să se deranjeze; omul din maşină renunţă şi iese de pe alee cu spatele, făcînd un slalom nu tocmai la îndemîna oricărui automobilist (personal, m-a dezamăgit că a părăsit aleea fără luptă). Apoi, pentru că vroiam să plec acasă, sun la poliţie să pîrăsc.
În două minute apare şi echipajul de poliţie, îl verifică prin staţie şi se duce să-l ia din pat. Fiind un om rău, le sugerez poliţiştilor să-l amendeze pentru blocarea unui drum public. După vreo 10 minute (sper că se băgase deja în pijamale), coboară şi Mitică, cu o faţă dărîmată: era un om bun, nu intenţionase să facă niciun rău, pur şi simplu i se blocase cutia de viteze. A şi sunat la Opel, dar abia în două ore vin ăia. Prost cum mă ştiţi, mă înmoi: uite, mă, săracul, l-am înjurat degeaba. Mai zice el vreo două chestii şi urcă sus, ridicînd din umeri şi exprimîndu-şi regretul că nu poate face nimic (nici măcar să mai încerce o dată să-şi pornească maşina).
Ca să pot pleca, poliţiştii se oferă să-l roage pe tipul parcat în faţa mea să iasă şi să-şi mute puţin maşina. Mi-e jenă de mor, mai ales cînd, în creierii nopţii, sună la interfonul omului nevinovat şi-i zic: “Bună seara, de la poliţie sîntem” (bine că nu era vreun traficant de droguri, că făcea infarct degeaba). Omul, foarte amabil, coboară să mă ajute, iar eu, prost cum mă ştiţi, îi explic situaţia: “Ştiţi, i s-au blocat omului roţile”. Prietenul meu automobilist se uită la mine cu ochii mijiţi de somn: “Cam de două ori pe săptămînă i se blochează lu’ ăsta roţile. Fix în acelaşi loc”.
-------------------------------
Fugi, bă, Dacia!
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/fugi-ba-dacia/
Acest model multifuncţional de Dacie este folosit în special de către automobiliştii direct interesaţi de o bună circulaţie a aerului în portbagaj, cum ar fi recuperatorii ucrainieni, răpitorii profesionişti sau hoţii de orătănii, dar poate fi folosit şi de către categorii mai largi de cetăţeni, în diverse situaţii. De pildă, poate fi folosit cu succes atunci când trebuie s-o iei pe soacră-ta de la gară, altfel decât cu dricul.
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/atu ... -comunist/
Julius Constantinescu
Eram mai demult undeva la dracu-n praznic, printr-un desert pe undeva, cea mai apropiata asezare omeneasca era la un miliard de kilometri, si si-acolo mi se pare ca stateau olteni. Mi se facuse de-o tigara ca de-un titlu al Universitatii si mai aveam un singur bat prapadit de chibrit, era o chestiune de viata si de moarte sa-l aprind din prima, ca altfel aveam sa mai fumez abia peste un miliard de kilometri. Scot o tigara, o bag in gura, scot si chibritul si ma intorc cu spatele impotriva vintului. Astept sa se domoleasca vintul, ma uit la chibrit si ma concentrez, constient ca am o singura sansa. Oh, Forta fie cu mine! Vintul se domoleste, mina porneste fara sa ezite, batul loveste catranul cu viteza ideala, sub unghiul ideal, fosforul scapara, flacara pilpiie o milionime de secunda, se stinge si, in milionimea urmatoare de secunda, irumpe triumfatoare. Danseaza vesela pe batul de chibrit, oxigenul ii da aripi, iar eu sint in al noualea cer, pentru ca, poate pentru prima oara in viata mea, reusesc sa fac ceva ca lumea. Astept ca flacara sa ajunga la maturitate, o ridic cu grija si trag cu sete din tigara. Tigara se aprinde, pufai cu vigoare, iar gura mi se umple de un fum inecacios, de cauciuc ars. Horcai, scuip tigara din gura, in timp ce ochii ma ustura ingrozitor si lacrimez. Concentrat pe chibrit, imi pusesem tigara invers; cind mi-am revenit, totul era pierdut: batul zacea mort in praful alburiu, flacara se stinsese pentru vecie. Gitul ma intepa groaznic si in gura aveam un gust salciu.
Mi-era o sete cumplita si cea mai apropiata asezare omeneasca era la un miliard de kilometri, si si-acolo mi se pare ca stateau olteni. Inaintam cu greutate prin desert, tenisii mi se transformasera in bocanci, inotam prin aerul cald si dens, ochii imi iesisera din cap si respiram sulf, nu aer. Si-atunci am avut un miraj: am vazut o piscina cu apa albastra ca emblema Universitatii, din care tocmai iesea Claudia Schiffer (deliram clar, ca n-avea nici sutien). Si-a scuturat parul, si l-a sters cu un prosop si s-a asezat pe un sezlong, linga un tip care avea o multime de chibrituri si pufaia dintr-un trabuc. Tragea un fum, arunca trabucul cu un gest plin de aroganta, iar apoi isi aprindea altul.
Atunci am devenit comunist. Pentru ca nu mi pare normal ca unul sa aiba atitea, iar altul, saracul, sa nu stie nici sa-si bage tigara in gura.
------------------------------
Simţul proprietăţii la ţăranul de bloc
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/sim ... l-de-bloc/
Julius Constantinescu
Îmi lăsasem maşina pe o alee dintre blocuri, lipită de gard, în rînd cu alte maşini. Pe la 11 seara, pică acasă şi proprietarul trotuarului, vede că i-am ocupat locul (îl cîştigase prin luptă, dezumflînd cauciucuri şi ridicînd cu vitejie ştergătoare) şi mă blochează parcînd în dreptul meu, recte în mijlocul aleii. Apoi pleacă acasă, că era şi proprietarul aleii.
Peste cîteva minute (eu eram călare pe geam, că muream de curiozitate), apare o maşină. Claxonează ce claxonează, dar proprietarul domeniului public refuză să se deranjeze; omul din maşină renunţă şi iese de pe alee cu spatele, făcînd un slalom nu tocmai la îndemîna oricărui automobilist (personal, m-a dezamăgit că a părăsit aleea fără luptă). Apoi, pentru că vroiam să plec acasă, sun la poliţie să pîrăsc.
În două minute apare şi echipajul de poliţie, îl verifică prin staţie şi se duce să-l ia din pat. Fiind un om rău, le sugerez poliţiştilor să-l amendeze pentru blocarea unui drum public. După vreo 10 minute (sper că se băgase deja în pijamale), coboară şi Mitică, cu o faţă dărîmată: era un om bun, nu intenţionase să facă niciun rău, pur şi simplu i se blocase cutia de viteze. A şi sunat la Opel, dar abia în două ore vin ăia. Prost cum mă ştiţi, mă înmoi: uite, mă, săracul, l-am înjurat degeaba. Mai zice el vreo două chestii şi urcă sus, ridicînd din umeri şi exprimîndu-şi regretul că nu poate face nimic (nici măcar să mai încerce o dată să-şi pornească maşina).
Ca să pot pleca, poliţiştii se oferă să-l roage pe tipul parcat în faţa mea să iasă şi să-şi mute puţin maşina. Mi-e jenă de mor, mai ales cînd, în creierii nopţii, sună la interfonul omului nevinovat şi-i zic: “Bună seara, de la poliţie sîntem” (bine că nu era vreun traficant de droguri, că făcea infarct degeaba). Omul, foarte amabil, coboară să mă ajute, iar eu, prost cum mă ştiţi, îi explic situaţia: “Ştiţi, i s-au blocat omului roţile”. Prietenul meu automobilist se uită la mine cu ochii mijiţi de somn: “Cam de două ori pe săptămînă i se blochează lu’ ăsta roţile. Fix în acelaşi loc”.
-------------------------------
Fugi, bă, Dacia!
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/fugi-ba-dacia/
Acest model multifuncţional de Dacie este folosit în special de către automobiliştii direct interesaţi de o bună circulaţie a aerului în portbagaj, cum ar fi recuperatorii ucrainieni, răpitorii profesionişti sau hoţii de orătănii, dar poate fi folosit şi de către categorii mai largi de cetăţeni, în diverse situaţii. De pildă, poate fi folosit cu succes atunci când trebuie s-o iei pe soacră-ta de la gară, altfel decât cu dricul.
Re: Rubrica lui Julius
3 mai 1997 - Incepe partida de sah dintre Gari Kasparov si supercomputerul IBM Deep Blue. Kasparov cistiga foarte greu pentru ca, de cite ori era pe cale sa-i dea mat calculatorului, Deep Blue se scuza ca trebuie sa-si dea un restart si uita sa salveze jocul.
---------------------------
Cumnatul sună întotdeauna de două ori
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cum ... -doua-ori/
Julius Constantinescu
Florin S. trăia o frumoasă poveste de dragoste cu Ioana C., lucru cu atît mai plăcut cu cît nevastă-sa era plecată la ai ei, la ţară. Marţi noaptea, taman cînd cei doi amorezi se simţeau mai bine (probabil se uitau la OTV), a sunat soneria. “Hait”, a sărit Ioana ca arsă, “sper că nu-i paraşuta de nevastă-ta!”.
Din păcate, n-avea Florin norocul ăla: la uşă era cumnată-su, Daniel P. Or, lu’ cumnată-su nu-i putea spune că nu ştie ce-a fost în capul lui şi că, de fapt, pe el îl iubeşte – cumnată-su era un tip mai puţin sensibil, care i-ar fi crăpat capul dacă-l prindea c-o înşeală pe sor-sa. Neavînd altă idee mai bună, Florin a stins televizorul şi luminile, sperînd ca, în cele din urmă, cumnată-su să se plictisească şi să plece. Ca să nu se plictisească însă, Daniel P. şi-a făcut de lucru cu uşa lui Florin, în sensul că a spart-o, după care a năvălit peste cei doi. “Da’ ce-ai, cumnate, eşti fudul de urechi?”, l-a întrebat Daniel pe Florin, în timp ce-i bătea obrazul cu un scaun. “Da’ asta cine e, că parcă nu-i sor-mea?”, l-a întrebat în continuare Daniel, lovind cu piciorul în Ioana, ca să i-o arate. “Cumnate, nu mai da”, urla Florin, “că regret!”. “Mă, dacă urli, să ştii că n-aud ce spui”, l-a dojenit Daniel, în timp ce mînuia pumnii cu iscusinţă.
În jurul orei 3 dimineaţa, Daniel a obosit şi s-a oprit să-şi tragă sufletul. Văzînd că Florin nu mai mişcă, l-a întrebat cum se simte. Neprimind niciun răspuns, Florin a clătinat din cap: “Vezi, dacă urli? Ai răguşit”.
--------------------------
Vecin bun ai nimerit, mare brânză ai dobândit
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/vec ... -dobandit/
De vreo câteva săptămâni mi-e frică să mai deschid uşa de la intrare. Să vă explic: când stăteam la mama aveam o vecină care, în ciuda faptului că ea şi cu familia ei deţineau trei autoturisme personale - deci nu erau tocmai săracii satului - venea aproape zilnic să împrumute de la familia mea un pahar de zahăr, ba o cană de făină, două ouă, un pahar de ulei sau alte chestii d-astea pe care evident nu le mai aducea niciodată înapoi, că aşa sunt vecinii de la bloc, se ajută între ei.
Între timp eu m-am mutat de la mama, nu prea departe, la numai cinci minute, în capătul străzii.
Săptămâna trecută s-a mutat şi ea cu familia ei, şase blocuri mai la vale, adică fix lângă mine! Dă-o dracu de treabă, zic, adică ştiu că-i mică lumea, da’ nici chiar aşa! Ne-am întâlnit întâmplător într-o seară, iar eu am făcut prostia să-i arăt unde m-am mutat. Nu înţeleg nici acum ce-o fi fost în capul meu. Acuma sunt nevoit să stau tot timpul cu ochii pe vizor, să mă asigur că nu e fostă / actuală vecină, de fiecare dată când sună cineva la uşă. Nu că n-aş vrea să-i mai dau ulei că nu mi-l mai aduce înapoi, întotdeauna am mers pe bună credinţă, dar vreau să evit momentul ăla penibil în care va spune că va aduce mâine înapoi iar eu, ca prostu’ am să spun că nu e nevoie.
Şi mai e ceva: mi-e teamă că, dacă e într-adevăr de bună credinţă şi a auzit întâmplător şi vorba aia care zice cum că de unde dai de acolo vei primi înapoi înzecit, o să mă trezesc dracu’ într-o dimineaţă că n-am să mai pot ieşi din casă din cauză că am să găsesc uşa de la intrare blocată de câţiva saci de zahăr şi făină, stive de sticle cu ulei, câţiva euro-paleţi cu cartoane de ouă şi o vacă de lapte priponită de balustradă palierului…
---------------------------
Cumnatul sună întotdeauna de două ori
http://www.dailycotcodac.ro/2009/04/cum ... -doua-ori/
Julius Constantinescu
Florin S. trăia o frumoasă poveste de dragoste cu Ioana C., lucru cu atît mai plăcut cu cît nevastă-sa era plecată la ai ei, la ţară. Marţi noaptea, taman cînd cei doi amorezi se simţeau mai bine (probabil se uitau la OTV), a sunat soneria. “Hait”, a sărit Ioana ca arsă, “sper că nu-i paraşuta de nevastă-ta!”.
Din păcate, n-avea Florin norocul ăla: la uşă era cumnată-su, Daniel P. Or, lu’ cumnată-su nu-i putea spune că nu ştie ce-a fost în capul lui şi că, de fapt, pe el îl iubeşte – cumnată-su era un tip mai puţin sensibil, care i-ar fi crăpat capul dacă-l prindea c-o înşeală pe sor-sa. Neavînd altă idee mai bună, Florin a stins televizorul şi luminile, sperînd ca, în cele din urmă, cumnată-su să se plictisească şi să plece. Ca să nu se plictisească însă, Daniel P. şi-a făcut de lucru cu uşa lui Florin, în sensul că a spart-o, după care a năvălit peste cei doi. “Da’ ce-ai, cumnate, eşti fudul de urechi?”, l-a întrebat Daniel pe Florin, în timp ce-i bătea obrazul cu un scaun. “Da’ asta cine e, că parcă nu-i sor-mea?”, l-a întrebat în continuare Daniel, lovind cu piciorul în Ioana, ca să i-o arate. “Cumnate, nu mai da”, urla Florin, “că regret!”. “Mă, dacă urli, să ştii că n-aud ce spui”, l-a dojenit Daniel, în timp ce mînuia pumnii cu iscusinţă.
În jurul orei 3 dimineaţa, Daniel a obosit şi s-a oprit să-şi tragă sufletul. Văzînd că Florin nu mai mişcă, l-a întrebat cum se simte. Neprimind niciun răspuns, Florin a clătinat din cap: “Vezi, dacă urli? Ai răguşit”.
--------------------------
Vecin bun ai nimerit, mare brânză ai dobândit
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/vec ... -dobandit/
De vreo câteva săptămâni mi-e frică să mai deschid uşa de la intrare. Să vă explic: când stăteam la mama aveam o vecină care, în ciuda faptului că ea şi cu familia ei deţineau trei autoturisme personale - deci nu erau tocmai săracii satului - venea aproape zilnic să împrumute de la familia mea un pahar de zahăr, ba o cană de făină, două ouă, un pahar de ulei sau alte chestii d-astea pe care evident nu le mai aducea niciodată înapoi, că aşa sunt vecinii de la bloc, se ajută între ei.
Între timp eu m-am mutat de la mama, nu prea departe, la numai cinci minute, în capătul străzii.
Săptămâna trecută s-a mutat şi ea cu familia ei, şase blocuri mai la vale, adică fix lângă mine! Dă-o dracu de treabă, zic, adică ştiu că-i mică lumea, da’ nici chiar aşa! Ne-am întâlnit întâmplător într-o seară, iar eu am făcut prostia să-i arăt unde m-am mutat. Nu înţeleg nici acum ce-o fi fost în capul meu. Acuma sunt nevoit să stau tot timpul cu ochii pe vizor, să mă asigur că nu e fostă / actuală vecină, de fiecare dată când sună cineva la uşă. Nu că n-aş vrea să-i mai dau ulei că nu mi-l mai aduce înapoi, întotdeauna am mers pe bună credinţă, dar vreau să evit momentul ăla penibil în care va spune că va aduce mâine înapoi iar eu, ca prostu’ am să spun că nu e nevoie.
Şi mai e ceva: mi-e teamă că, dacă e într-adevăr de bună credinţă şi a auzit întâmplător şi vorba aia care zice cum că de unde dai de acolo vei primi înapoi înzecit, o să mă trezesc dracu’ într-o dimineaţă că n-am să mai pot ieşi din casă din cauză că am să găsesc uşa de la intrare blocată de câţiva saci de zahăr şi făină, stive de sticle cu ulei, câţiva euro-paleţi cu cartoane de ouă şi o vacă de lapte priponită de balustradă palierului…
Re: Rubrica lui Julius
5 mai 1821 - Moare Napoleon. In urmatoarele zile, la televizor apar o groaza de personalitati care depling disparitia acestui om de o bunatate rara, iubitor de pace, care nu era in stare sa faca vreun rau cuiva.
-------------------
OTV, darul lui Dumnezeu
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/otv ... -dumnezeu/
Julius Constantinescu
Monstrul din Braşov a fost strangulat de colegul său de celulă, după ce i-a povestit în amănunt cum le-a ucis pe cele două tinere (probabil, colegul era închis pentru parcare neregulamentară şi a înnebunit de oroare auzind oribila poveste). Personal, nu l-am simpatizat defel pe monstrul din Braşov, însă condiţia monstrului în România e o problemă care te pune pe gînduri. În secolul XXI, noi încă ne tratăm monştrii ca în Evul Mediu, îi hăituim inuman şi le refuzăm orice urmă de intimitate. Gîndiţi-vă numai ce s-ar fi ales de monstrul din Loch Ness dacă scoţienii ar fi avut şi ei OTV: s-ar fi ales praful de toată legenda, cu toţi vecinii lui perindîndu-se în studio şi dezvăluind inclusiv ce-a mîncat la prînz, cu dom’ Petrică arătînd ce e în mintea lui, cu Ogică bătîndu-i obrazul şi urlînd la el: “Nu ţi-e ruşine, bă, monstrule, aşa te porţi tu cu o femeie?”… Am fi avut nu doar o amărîtă de poză, l-am fi avut pe monstru în direct. Într-o săptămînă, ne plictiseam cu toţii de el, dacă nu se cupla cu sor-sa lu’ Big Foot nu mai interesa pe nimeni.
Apropo de televiziunea poporului, amicul Radu Pircă e convins că OTV-ul e darul lui Dumnezeu pentru poporul român. Cînd a împărţit Dumnezeu daruri popoarelor, am fi putut cere orice: petrol, plaje exotice, inteligenţă, dar noi am cerut probabil o televiziune numai a noastră, să fie a poporului, şi atunci Dumnezeu ne-a dat OTV-ul. Şi, în nemărginita Lui dărnicie, odată cu OTV, ne-a dat şi Bărăganul, să avem unde cultiva floarea-soarelui şi bostani.
--------------------------------------
Mersul la budă, încotro?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/mer ... a-incotro/
Japonezii au lansat un software pentru telefoanele mobile care te ajută să localizezi cea mai apropiată toaletă publică. Normal, şi-au bătut capul să întocmeasca mii de harţi pentru asta. Asta păţesti dacă insisti să cureţi toaletele şi să îndepărtezi mirosul, eşti nevoit după aia să inventezi tehnologii costisitoare ca să găseşti o amărată de budă, pe care la noi o nimereşti si de la 2 kilometri doar amuşinand puţin aerul.
Probabil, în curand o să poţi face şi rezervări: “Bună ziua, aş dori şi eu pentru o căcare la 14:30″.
-------------------
OTV, darul lui Dumnezeu
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/otv ... -dumnezeu/
Julius Constantinescu
Monstrul din Braşov a fost strangulat de colegul său de celulă, după ce i-a povestit în amănunt cum le-a ucis pe cele două tinere (probabil, colegul era închis pentru parcare neregulamentară şi a înnebunit de oroare auzind oribila poveste). Personal, nu l-am simpatizat defel pe monstrul din Braşov, însă condiţia monstrului în România e o problemă care te pune pe gînduri. În secolul XXI, noi încă ne tratăm monştrii ca în Evul Mediu, îi hăituim inuman şi le refuzăm orice urmă de intimitate. Gîndiţi-vă numai ce s-ar fi ales de monstrul din Loch Ness dacă scoţienii ar fi avut şi ei OTV: s-ar fi ales praful de toată legenda, cu toţi vecinii lui perindîndu-se în studio şi dezvăluind inclusiv ce-a mîncat la prînz, cu dom’ Petrică arătînd ce e în mintea lui, cu Ogică bătîndu-i obrazul şi urlînd la el: “Nu ţi-e ruşine, bă, monstrule, aşa te porţi tu cu o femeie?”… Am fi avut nu doar o amărîtă de poză, l-am fi avut pe monstru în direct. Într-o săptămînă, ne plictiseam cu toţii de el, dacă nu se cupla cu sor-sa lu’ Big Foot nu mai interesa pe nimeni.
Apropo de televiziunea poporului, amicul Radu Pircă e convins că OTV-ul e darul lui Dumnezeu pentru poporul român. Cînd a împărţit Dumnezeu daruri popoarelor, am fi putut cere orice: petrol, plaje exotice, inteligenţă, dar noi am cerut probabil o televiziune numai a noastră, să fie a poporului, şi atunci Dumnezeu ne-a dat OTV-ul. Şi, în nemărginita Lui dărnicie, odată cu OTV, ne-a dat şi Bărăganul, să avem unde cultiva floarea-soarelui şi bostani.
--------------------------------------
Mersul la budă, încotro?
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/mer ... a-incotro/
Japonezii au lansat un software pentru telefoanele mobile care te ajută să localizezi cea mai apropiată toaletă publică. Normal, şi-au bătut capul să întocmeasca mii de harţi pentru asta. Asta păţesti dacă insisti să cureţi toaletele şi să îndepărtezi mirosul, eşti nevoit după aia să inventezi tehnologii costisitoare ca să găseşti o amărată de budă, pe care la noi o nimereşti si de la 2 kilometri doar amuşinand puţin aerul.
Probabil, în curand o să poţi face şi rezervări: “Bună ziua, aş dori şi eu pentru o căcare la 14:30″.
Re: Rubrica lui Julius
6 mai 1758 - Se naste Maximilien Robespierre, liderul iacobinilor. In 1793, a introdus regimul Terorii in Franta. Regimul a purtat acest nume deoarece francezii erau obligati, sub amenintarea cu ghilotina, sa se spele des, sa mai cistige din cind in cind cite o batalie si sa faca masini bune.
--------------------------------------------
Fluierătorul după femei
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/flu ... upa-femei/
Julius Constantinescu
În ciuda uşoarei aparenţe de vulgaritate, fluieratul după gagici e un lucru cît se poate de bun pentru că, printre altele, prezintă importante funcţii sociale. În primul rînd, are meritul să redea încrederea în sine femeilor care umblă pe stradă în fustiţe scurte, cu decoltee adînci şi alte asemenea ţinute care exprimă timiditate, nesiguranţă şi incapacitate de a relaţiona. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că foarte multe soţii şi mame tînjesc după o vorbă afectuoasă din partea soţilor, iar un fluierat admirativ pe stradă sau chiar o remarcă muncitorească le face din nou să se simtă dorite.
Pe de altă parte, fluieratul după femei are un rol important în menţinerea echilibrului psihic în unităţi militare, grupuri şcolare industriale, licee, în rîndurile marinarilor şi în facultăţile din cadrul Politehnicii. El joacă un rol important în prevenirea violurilor, descărcînd într-un mod inofensiv şi chiar plăcut energii sexuale ce, altfel, ar putea îmbrăca forme brutale.
Fluierătorul după femei se înrudeşte îndeaproape cu pîsîitorul, ţîţîitorul, plescăitorul din buze şi autorul de remarci de tipul “Ce bună eşti, pisi!”. În ciuda opiniei unor antropologi, fluierătorul nu are totuşi nimic în comun cu pipăitorul în autobuze sau ciupitorul de fund, pentru că, în timp ce aceştia din urmă sînt hulpavi şi urmăresc cu preponderenţă plăcerea carnală, fluierătorul este un admirator sincer şi dezinteresat al femeii. În ultimă instanţă, un iubitor de frumos.
--------------------------------------------
Fluierătorul după femei
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/flu ... upa-femei/
Julius Constantinescu
În ciuda uşoarei aparenţe de vulgaritate, fluieratul după gagici e un lucru cît se poate de bun pentru că, printre altele, prezintă importante funcţii sociale. În primul rînd, are meritul să redea încrederea în sine femeilor care umblă pe stradă în fustiţe scurte, cu decoltee adînci şi alte asemenea ţinute care exprimă timiditate, nesiguranţă şi incapacitate de a relaţiona. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că foarte multe soţii şi mame tînjesc după o vorbă afectuoasă din partea soţilor, iar un fluierat admirativ pe stradă sau chiar o remarcă muncitorească le face din nou să se simtă dorite.
Pe de altă parte, fluieratul după femei are un rol important în menţinerea echilibrului psihic în unităţi militare, grupuri şcolare industriale, licee, în rîndurile marinarilor şi în facultăţile din cadrul Politehnicii. El joacă un rol important în prevenirea violurilor, descărcînd într-un mod inofensiv şi chiar plăcut energii sexuale ce, altfel, ar putea îmbrăca forme brutale.
Fluierătorul după femei se înrudeşte îndeaproape cu pîsîitorul, ţîţîitorul, plescăitorul din buze şi autorul de remarci de tipul “Ce bună eşti, pisi!”. În ciuda opiniei unor antropologi, fluierătorul nu are totuşi nimic în comun cu pipăitorul în autobuze sau ciupitorul de fund, pentru că, în timp ce aceştia din urmă sînt hulpavi şi urmăresc cu preponderenţă plăcerea carnală, fluierătorul este un admirator sincer şi dezinteresat al femeii. În ultimă instanţă, un iubitor de frumos.
Re: Rubrica lui Julius
7 mai 399 i.Hr Socrate se sinucide bind cucuta, dupa ce fusese condamnat la moarte. Totusi, datorita vietii cumpatate pe care o dusese, Socrate se consoleaza cu gindul ca macar moare sanatos tun.
----------------
Un Bobby Ewing de Buzău
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/un- ... -de-buzau/
Julius Constantinescu
În parcul “Crîng”, mîndria municipiului Buzău, un tînăr tuns scurt, într-un tricou negru, fără mîneci, stă lăbărţat pe o bancă, sprijinindu-se în coate şi răşchirîndu-şi picioarele într-un strat de flori violete, din acelea care pot fi admirate în orice parc din frumoasa noastră patrie. Îl acompaniază o fată cu părul lins, de culoarea unui scaun din lemn de nuc ce necesită restaurare; nu pare a fi încă gagică-sa, însă atît atitudinea lui virilă, cît şi admiraţia cu care ea îl priveşte şi îi soarbe cuvintele de pe buze sugerează clar că e o chestiune de minute, cel mult ore, pînă cînd va deveni.
Tînărul îşi extrage cu delicateţe picioarele din stratul de flori violete, îşi scutură un fir de praf imaginar de pe pantaloni şi rosteşte această frază memorabilă, care l-ar putea umple lejer de invidie pînă şi pe Bobby Ewing: “Deci vreau să zic că am doişpe perechi de blugi!”. Căzută în adoraţia acestui adevărat Rockefeller buzoian, fata mai reuşeşte să îngaime, asemeni lui Petrache Lupu cînd l-a văzut pe Moşu’ la Maglavit: “Uuuuaaaaaaa!”.
În cartierul Berceni, două fete cam de vîrsta liceului (spun “cam de vîrsta liceului” întrucît mă îndoiesc sincer că au frecventat vreodată această instituţie de învăţămînt superior) au o mică dispută de natură estetică. Uitîndu-se cu scîrbă la adidaşii prietenei sale, cumpăraţi probabil de la Big, una dintre ele zice: “Fă, tu n-ai voie să vorbeşti cu mine pînă n-ai Puma în picioare!”. Cu toate că, în lipsa acestor încălţări, clar n-avea voie să vorbească cu ea, amică-sa i-a răspuns, însă nu vă pot reproduce răspunsul ei, pentru că aş rămîne probabil fără slujbă şi mi s-ar nărui definitiv visul de a avea şi eu, într-o zi, doişpe perechi de blugi, ca noul meu idol din Buzău.
----------------
Un Bobby Ewing de Buzău
http://www.dailycotcodac.ro/2009/05/un- ... -de-buzau/
Julius Constantinescu
În parcul “Crîng”, mîndria municipiului Buzău, un tînăr tuns scurt, într-un tricou negru, fără mîneci, stă lăbărţat pe o bancă, sprijinindu-se în coate şi răşchirîndu-şi picioarele într-un strat de flori violete, din acelea care pot fi admirate în orice parc din frumoasa noastră patrie. Îl acompaniază o fată cu părul lins, de culoarea unui scaun din lemn de nuc ce necesită restaurare; nu pare a fi încă gagică-sa, însă atît atitudinea lui virilă, cît şi admiraţia cu care ea îl priveşte şi îi soarbe cuvintele de pe buze sugerează clar că e o chestiune de minute, cel mult ore, pînă cînd va deveni.
Tînărul îşi extrage cu delicateţe picioarele din stratul de flori violete, îşi scutură un fir de praf imaginar de pe pantaloni şi rosteşte această frază memorabilă, care l-ar putea umple lejer de invidie pînă şi pe Bobby Ewing: “Deci vreau să zic că am doişpe perechi de blugi!”. Căzută în adoraţia acestui adevărat Rockefeller buzoian, fata mai reuşeşte să îngaime, asemeni lui Petrache Lupu cînd l-a văzut pe Moşu’ la Maglavit: “Uuuuaaaaaaa!”.
În cartierul Berceni, două fete cam de vîrsta liceului (spun “cam de vîrsta liceului” întrucît mă îndoiesc sincer că au frecventat vreodată această instituţie de învăţămînt superior) au o mică dispută de natură estetică. Uitîndu-se cu scîrbă la adidaşii prietenei sale, cumpăraţi probabil de la Big, una dintre ele zice: “Fă, tu n-ai voie să vorbeşti cu mine pînă n-ai Puma în picioare!”. Cu toate că, în lipsa acestor încălţări, clar n-avea voie să vorbească cu ea, amică-sa i-a răspuns, însă nu vă pot reproduce răspunsul ei, pentru că aş rămîne probabil fără slujbă şi mi s-ar nărui definitiv visul de a avea şi eu, într-o zi, doişpe perechi de blugi, ca noul meu idol din Buzău.